Praf de stele

Nu stiu ce ma enervat mai tare: faptul că ai zis ca stiu doar câteva cuvinte ce tin de informatica sau ca ti-am spus in șoaptă ca te iubesc si nu ai răspuns nimic. Sau m-am supărat pe mine ca am zis te iubesc ca sa nu auzi si degeaba așteptam un raspuns. De ce mereu imi imaginez povești care nu se întîmplă. Credeam ca va fi ziua noastră exact 31 de zile de când te stiu si doream sa fie tot atât de special, plimpbare, luminițe, zâmbete, tot cerul deasupra noastră si aerul rece in care ti-as fi spus lângă globurile de Crăciun Te iubesc si asa de tare m-am speriat de acest joc de gânduri ca special m-am certat cu tine. Stiu ca m-am atasat mult, după atîta timp ai venit ca o rază de soare, de asta si te numesc mereu моё солнце...солнце...si daca mi-am permis sa cred in căldură care mi-o oferi nu as vrea sa descopăr că e doar un joc si nu e reciproc. As vrea sa rup tot aici, cu toate ca stiu -e prea tarziu pentru mine, dar poate nu e prea tarziu pentru a-mi salva timpul. Credeam ca toate cele 3 mari iubiri au trecut si ca va urma doar simpatie, atașament si prietenie dar tu...tu...ce ai tu?..de ce tu? Nu esti nici pe departe ce cautam si nici ideal, dar esti..eu...esti exact o bucățică din mine, aceeasi nebunie din capul meu, esti un adevărat haos de praf de stele care imi provoacă si zîmbete si frică și emotii si adevărate explozii de fericire. Cu tine sunt eu, dar tu ?
Nu stiu ce sa astept de la tine, nu stiu cum sa-ti vorbesc, nu stiu cum sa ma comport. Vreau sa fiu eu cea adevarata si sa ma accepti asa cum sint, si..da! chiar vreau sa ma iubesti si as vrea sa-mi dau seama cand se va intimpla asta sau daca se intimpla, si, in genere, vreau sa tiu ce e in mintea ta!

Frica are alti ochi

Foarte mult timp am cautat răspunsul la o intrebare.

Care este momentul in care ne dăm seama că ne îndrăgostit?

De multe ori am gresit presupunând că oamenii se îndrăgostesc de parfum, haine, ochi, zâmbete, comportament, voce, bani, masini si multe alte chestii care te atrag la cineva din prima. Dar e o iluzie a rațiunii noastre. Noi asa dorim sa gandim ca ne-am îndrăgostit intr-o privire, intr-un miros, intr-o falsă materialitate...si dupa ce trece entuziasmul rămânem  intr-o totală dezamăgire, golire sufletească, ca un burete scurs de apa, uscat si aruncat undeva in Gobi. Si atunci apare momentul când trebuie sa rupem inima cuiva spunând că..stii nu merge ... problema nu e in tine ci in mine....tu esti o persoana extraordinară dar nu sunt eu potrivita....meriti ceva mai bun..bla bla bla....si abia astepti ca sa fii iar liber si mai repede sa fugi de acea privire nedumerită, jalnica care cerșește atentia si dragostea ta.

Dar este si alta parte, atunci când nu te îndrăgostești in parfum, imagine, voce, comportament...nu stii cum, nu știi ce, si nu recunoști in genere persoană data lângă tine, în viața ta, în gândurile tale si crezi ca asta a fost. Nu se primeste pentru ca nu simți acea atracție fata de nimic. Prima invitație la plimbare, primul sarut, si astepti momentul sa zici ca nu vrei sa pierzi timpul. Stii ca ai alte variante, alternative de tot felul care încearcă să te ademenească, sa te invite la plimbări si cine in oras si nu ai curajul sa recunosti nici in fata ta nici a lor ca nu mai esti singura.

Atunci pui pe cantar viata ta libera si singuratica in care nu esti obligata nimănui cu nimic si a 2 greutate-viata noua care fuge prea repede si incepe cu mesaje de dimineata, plimbari, atentie, cuvinte, vise in care nu vreau sa mai cred sau sa mi se arunce iluzii in suflet ca niște cărămizi  asa cum s-a întîmplat anterior.

Intr-o idee spontana de a arunca această nouă viață, brusc realizezi ca tie frică. 

Tie frica sa pierzi tot...toate zîmbetele impreuna cu albastrul ochilor, parfumul, parul, hainele, toate stranse impreuna intr-un singur om. Si daca in acest moment tie frică să pierzi acest om - te-ai îndrăgostit !. Iată  momentul. Iar ce este mai greu decat realizarea unui adevăr? Sa recunoști asta nu doar în fața ta dar si in fata lui. Si stii ce urmează ? Un raspuns!

Care?

Care te va schimba!

Am luat-o pe cai gresite

Cred ca sunt cea mai talentata persoana la stricat relatii si ma si jelui de asta. Nu inteleg de ce mereu pun pe primu loc lucru oar apoi viata mea. Am impresia ca traiesc acelasi cosmar de ani intregi...alarma-serviciu...alarma-serviciu. Multe dimineti mi-am zis: Gata! DE AZI SUNT ALT OM! De azi voi incepe sa traiesc pozitiv, calatorii, muzica, filme, mancare sanatoasa, sport, prieteni, iubit...
Si ma trezesc ca sa plec la serviciu iar dupa el ma gandesc ca maine trebuie sa plec la serviciu...una si aceeasi.

Iubit nu am. Nu au rezistat in jurul meu. De fapt mint. Eu nu am rezistat langa ei. Viata de familie ma da gata si nu pot combina sentimentele partenerului cu dragostea de a lucra.

Am incercat sa dau o sansa. Mi-ai acceptat-o cu placere si cand am simtit ca ma pierd langa tine am zis STOP! Maine trebuie sa plec la serviciu. Am crezut ca o sa ma inveti tu sa traiesc departe de mine si felul meu carierist de a fi. Stiu ca ai incercat sa-mi dai aripi si m-ai aruncat sus in cer iar eu am zburat un pic si cand am privit in jos am cazut caci Maine trebuie sa plec la serviciu.

A trecut ceva timp de cand nu te-am vazut. Oare esti bine? Oare tu mergi la serviciu? Sigur! Dar dupa ora 18.00 el ramane acolo iar eu raman in el si dupa 18.00. Nu stiu ce era sa se primeasca. Poate am putea fi un cuplu daca Maine....nu...plec....la.....Ser..viciu.

Oare nu ai vrea, sa devii serviciul meu? Sa te iubesc pe tine, sa ma gandesc doar la tine, sa fac tot doar pentru tine, sa ma invat sa fac față provocarilor care mi le arunci, sa fiu punctuala, dedicata si organizata tie.

Am luat-o pe cai gresite. Trebuie sa ma intorc.

Cum mi-am pierdut emoțiile?

Am pierdut vremurile celor mai frumoase întîlniri, când stăteam în băncile școlii și scriam biletele de dragoste ca să le trimitem anonim iar apoi să vedem zîmbetul pe fața celui care l-a citit.
 Am pierdut bătăile inimii primului sărut și emoțiile primei întîlniri. Acum nici nu îți mai dai seama te-ai indragostit sau nu... sau pur si simplu persoana de langa tine este mai placuta sufletului ca restul.

 Acum nici nu mai exista acele 3 sau 4 luni de plimbari in parc, inghetate si micj pupicuri furate pe ascuns. Ne-am invatat sa fim directi pentru ca viata e prea scurta sa o pierdem pe alintaturi, emotii si timiditate. 2 saptamini si deja va cunoasteti " foarte aproape " si te gandesti ca te-ai grabit. Apoi cauti sa auzi acel " Te iubesc" magic plin de emotii rostit in soaptă la ureche, cand nu te astepti, undeva sub razele lunii, undeva unde doar bataile inimii ramin sunetul acelui moment. Dar asa si nu vine si daca va veni te gandesti "oare voi putea raspunde inapoi, sincer? "

Eu sunt obosita de la luru, el la fel... si tot ce ramine sunt acele cateva zambete aruncate unui film iar pupicul de noapte buna nici nu m-ai asteapta,  că cineva dintre noi adoarme primul.
Banal. Monoton. Simplu.

Diminetile imbraca aceleasi haine, grabiti ne trezim si plecam la serviciu fara sa ne mai uitam unul la altul si tacerea spune prea multe:
 ”- Iar esti supărată? Chiar așa tare îți palce să auzi macaroane pe urechi? Vii diseara înapoi?”
...Nu vin. Cu tine totul e simplu si clar  dar uneori nu inteleg, cand am trecut peste momentul cand privindu-te cu ochii mari, vei intelege ce vreau sa aud. Păi bine, de ce nu zic eu prima? Poate nici eu nu am ce spune si nici eu nu pot turna macaroane pe urechi mai ales cand sunt inca nefierte.

Banal. Monoton. Simplu. Si cand ma gandesc ca planificam atitea plimbări si intilniri in care vom trece prin fulgi si frigul de iarna, nopti nedormite vorbind la telefon, cadouri mici si mult semnificative pentru mine, si pupici furati pe ascuns in fata blocului. Apoi ar fi putut urma o seara romantica la teatru, cinema, restaurant, invitatia la un pahar de vin la tine acasa, muzica linistita, cuvinte dulci, atingeri ametitoare.... si o altfel de dimineata in care acest banal zilnic s-ar fi transformat intr-o altfel de caldura sufletului.

Poate inca nu este totul pierdut. Sau noi insine ne-am pierdut grăbindu-ne?

Profesorul vieții mele!

Atunci când ne aducem aminte de copilărie și școală, toți își amintesc de prima profesoară, de clasa I, de banca în care au stat și primul abecedar.

Eu când mă gândesc la școală, mereu îmi amintesc de rățuștele celea din carton pe un lac mare albastru tot din carton, care nicidecum nu se lăsau numărate, scăzute, adunate, si cât chin... Doamne, cât chin când mie îmi zbura mintea la joacă și soarele de afară. Curând se începea școala și acela era să fie ultimul meu an de joacă...

Dar simțeam ațintiți asupra mea acei ochi blânzi care se umpleau cu dezamăgire. Trebuia să-i fac mai fericiți, trebuia să-i fac mândri de mine. Și au început rățuștele una câte una să se adune în 2, în 3, în 7 și să se scadă în 4, în 3. Și au început literele să capete forme, silabele – fonetică, cuvintele-sens, poeziile-suflet, și micul pui de om-înțelepciune.

Ți-am dus dorul... un dor nebun să mă înveți doar pe mine. Îmi amintesc serile târzii de la măsuța mea de lucru, lampa albă care răspândea lumină și tăcere, cartea galbenă de gramatică a limbii române pentru dictări și glasul tău dulce rostinde cuvintele care se înșirau atât de caraghios pe foaie. Acelea erau unicile momente când erai doar a mea și nici un copil nu îți fura atenția. Nici acum nu m-am învățat să scriu frumos dar am înțeles că asta nu e atât de important în viață. Important este să știi să scrii corect.

Ești profesoara vieții noastre!
Recunosc cu respect către ceilalți, că nici un profesor nu a reușit să mă inspire așa cum ai reușit tu: dacă faci greșeli – taie, scrie răspunsul corect și mergi mai departe. Dacă nu știi - citește, caută răspunsuri! Și acea notă de severitate care atunci ne făcea să fim supărați pe tine, acum le înețelegem altfel. Noi nu eram simpli elevi, dar trebuia să fim cei mai buni elevi din școala vieții noastre. Pentru că suntem copii tăi. Și te iubim așa cum ai fost, cum ești, cum vei fi.

Îți mulțumim pentru toată libertatea care ne-ai dăruit-o și încrederea în noi. îți mulțumim pentru vise împlinite și susținere, pentru lecții și educație, pentru așteptarea continuă a întoarcerii acasă. Îți mulțumim pentru zâmbetul pe buze când plecăm și ne faci cu mâna de la poartă iar întorcându-te plingi. Îți mulțumesc în special că lîngă tine ne simțim aceeași copii inocenți.

La mulți ani drag prieten, profesor și mamă!

— celebrating my mom's birthday with Vera Eftodii.

Cuvânt de 5 octombrie!

Mititei, coftițe albe, mergem undeva spre Școală! Încă nu știm ce ne-așteaptă și ce am putea descoperi nou. Au zis cei mari că școala ne va prinde bine. Că vom ieși din școală Oameni și cărțile ne vor da răspunsuri la multe întrebări…

Stăteam între pereții albi ai clasei și o tablă maaaare ne urmărea pe toți ca un ecran. Și au început să apară pe verdele cela englez primele buchii frumoase, rotunde și înclinate elegant –  altceva nu înțelegem, ce scrie și ce ar însemna.  Am cunoscut-o pe ea, pictorița de litere și cifre iar acestea o ascultau în cel mai caligrafic fel.Nici nu am observant cum dintr-un boț moale de lut, ne-am modelat în adevărate statui ale înțelepciunii, plini de viața, ambiții și planuri. Ne-am pornit în lume cu capul sus cu pas încrezător,  uitând de profesorii noștri mereu învinuiți că ne dau atâtea Teme pentru Acasă. Ne priveau și ei cu emoții ascunse în ochii noștri speriați de necunoscut, și tot ei se mândreau de notele de zece, sau roluri jucate bine pe scenă.
Se spune că un profesor ține minte toți copii care i-a învățat pentru că în fiecare din ei a pus suflet și sănătate. Iar atunci când nu mai au vlagă, se retrag în căsuțele lor mici și modeste și deapănă în fața ochilor fiecare clopoțel zglobiu care prevestea un nou început de an școlar.

Felicitări tuturor profesorilor! Vă mulțumim pentru că ne-ați oferit înțelepciunea de a trăi, de a cunoaște, de a fi Oameni. Vă mulțumim pentru povețele voastre la care ne întoarcem repetat: „Nu învățați pentru note, dar pentru cunoștințe” căci notele așa și au rămas acolo într-un borderou uitat, dar bagajul cunoștințelor noastre l-am luat cu noi și cum l-am umplut în anii de școală așa și îl ducem pe umeri. Vă mulțumim pentru toată dragostea către toți copii,  pentru aripilie care ni le-ați dat, pentru fiecare bucurie a succesului nostru și pentru ochii înlăcrimați a primulu nostru zbor în lumea largă...Vă iubim și vă stimăm cosmic!

Zeița din amintirile unui scriitor

Stătea la masa rotundă, ascunsă sub geamul singuratic al odăii, cu pixul în mînă. Foile palide, bătute de lumina toamnei ce străbătea prin geam, încercau să inspire ceva. Totul începea cu un cuvânt, dar de data aceasta nu-i venea în minte nimic. Privea la frunzele galbene arse ale arțarilor și își amintise de ea.
.. Noaptea aceea era învăluită de lumina puternică a lunii. Același geam, aceeași odaie. În loc de măsuța de azi, era un pat.


Își lăsase capul pe pieptul lui. El se juca în părul ei castaniu și buclat. Știa că dimineața vine curînd și iubirea lor se va spulbera în primele raze de soare. Veșnicia pătrunse în cameră. Urma să-i spună să nu plece. Dar nu putea fi atât de egoistă. Era atât de pură și curată încât durerea acelei slăbiciuni o tăiau din interior. Iar el o pivea. O privire nemuritoare care urma s-o întipărească pe multă vreme în mintea lui, ca un sculptor de nimfe mitologice. Această zeiță, cu ochi albaștri...

Și-a aruncat din nou privirea peste hârtia goală și parcă îi apăreau în ochi ultimile ei rânduri.

 „Primul cuvânt al cărților tale va începe cu mine. Cu mine va sfârși ultima ta inspirație. Ultimul te iubesc l-am citit în ochii tăi. Dar nu l-am auzit. Mă iubești? ”
Nu a mai văzut-o niciodată. Nu i-a scris niciodată. 30 de ani a fost chinuit de lumina lunii să o uite. Blestemat de dragostea ei.
A început să scrie:
„Era o noapte cu lună plină. 
O lună dintre acele, dacă întinzi mâna spre cer,
 îți pare că o vei atinge...”





**************************************************************************

He stood at the round table, under the lonely glass of the room with his pen in his hand. The pale sheets, beaten by the autumn light passing through the glass, were supporting the writer's dried fingers, which were trying to inspire something. Everything were starting with a word, but this time not any inspiration  came in his mind. He stared at the burnt yellow leaves of the maple trees and remembered her.

The night was shrouded by the light of the moon. The same window, the same room. Instead of today's table, there was a bed.

She left her head on his chest and looked at him. He was playing in her hazel and curly hair. She knew that the morning would come soon and their love would be shattered in the first rays of sunshine. The room was filled with Eternity. She was about to tell him not to leave. But she could not be so selfish. Her heart was so pure  that the pain of this weakness, cut her from the inside. And he was staring at her with composure. He was looking at her with lovely eyes, to engrave her in his mind, for a long time, like a sculptor of the mythological nymphs. This Goddess, with blue eyes ...

He glanced again at the empty paper and seemed to see her last lines.
 "The first word of your books will begin with me. Your last inspiration will end with me. I have read in your eyes the last „I love you”. But I had not heard it ever. Do You love Me?"
He never saw her again. He never wrote her the answer. 30 years was tormented by the moonlight to forget her. Cursed by her love.

He began to write: 
"It was a full moon night. A moon of those, if you stretch your hand to heaven, you would be able to touch it ..."