(romanul Pe aripile vântului de Margaret Mitchell)
Iată că am ajuns și aici. Când mă gândesc, 25 de ani...25. A trecu o treime din viața mea și când întorc capul peste umăr nu-mi vine a crede. Nu a fost ușor de loc, și nici drum drept cu umbră și apă limpede la fiecare popas. Am mers și prin arșiță, și prin spini, și apă tulbure și urcușuri înalte și văi adînci în care m-am rostogolit... dar am ajuns pînă aici, și voi ajunge și mai departe. Cît de departe? Nu știu! Cît de sus? Tot nu știu!
Am trecut pe lângă mulți călători care încercau să țină pasul alături de mine. Dar mereu, ridicând capul spre cerul care s-a lăsat peste mine, am văzut-o pe mama - ea îmi dădea cîte un pahar cu forță și cîte o felie de încredere. I-am simțit aproape pe toți ai mei, și cînd zic „ai mei” mă gânesc doar la cei care se numesc FAMILIE.
Poate vîrsta asta îmi aduce o briză de melancolie, poate momentele care încă nu le-am realizat, dar acești 25 nu-mi mai aduc vise copilărești cu lumînări aprinse și gust de cremă de tort. Au venit și ei șchiopătînd și nedormiți. Am să-i primesc și am să-i cinstesc, nu ca boierii, dar ca un om de la sat, care privește cu ochii limpezi-cenușii în zare și spune: „mâine va fi mai bine, hai să muncim până mâine!”
Poate vîrsta asta îmi aduce o briză de melancolie, poate momentele care încă nu le-am realizat, dar acești 25 nu-mi mai aduc vise copilărești cu lumînări aprinse și gust de cremă de tort. Au venit și ei șchiopătînd și nedormiți. Am să-i primesc și am să-i cinstesc, nu ca boierii, dar ca un om de la sat, care privește cu ochii limpezi-cenușii în zare și spune: „mâine va fi mai bine, hai să muncim până mâine!”
Și cînd m-a îmbrățișat singurătatea asta, de nu-mi mai dă drumul. S-a urcat în cap de obraznică ce-i. Și-i geloasă foc, că nu mă lasă nici să mă gîndesc la cineva dapoi încă să mă uit.
M-am ascuns sub umbrela celor 25 ca să văd doar picioarele și cărărușa pe care merg în fiecare zi în cautarea rostului.
Uneori mi-aș dori ca sufletul să gîndească iar inima să-și trăiască viața ei. Și atunci poate în 3 am fi mai fericiți.
Poate că ar fi fost bine să am lîngă mine și un partener, dar dezamăgirea și alte propietăți de intelect și deprinderi singuratică - nu mă lasă! Poate că îmi plac mie ochișorii ceia albaștri și intelgenți, dar lor nu le pasă de mine, așa că pentru ce să mă alin cu așteptarea și speranța?
Și simt că mă înconjoară priviri atît de calde și inimi deschise iar eu nu le pot primi. Oare să mă fi pierdut în propriul întuneric? Oare mi-am scris eu un scenariu prea dramatic? Și cine poate să mă aducă spre lumină?
Și simt că mă înconjoară priviri atît de calde și inimi deschise iar eu nu le pot primi. Oare să mă fi pierdut în propriul întuneric? Oare mi-am scris eu un scenariu prea dramatic? Și cine poate să mă aducă spre lumină?
Nu mi-a plăcut niciodată să adun cioburile sparte şi să le lipesc la loc, spunându-mi că vasul e nou. Ceea ce s-a spart, s-a spart; şi prefer să-mi amintesc cu plăcere de vasul întreg, decât să-l am înaintea mea şi să-i văd crăpăturile, tot restul vieţii mele.
Margaret Mitchell în romanul Pe aripile vântului
