Zeița din amintirile unui scriitor

Stătea la masa rotundă, ascunsă sub geamul singuratic al odăii, cu pixul în mînă. Foile palide, bătute de lumina toamnei ce străbătea prin geam, încercau să inspire ceva. Totul începea cu un cuvânt, dar de data aceasta nu-i venea în minte nimic. Privea la frunzele galbene arse ale arțarilor și își amintise de ea.
.. Noaptea aceea era învăluită de lumina puternică a lunii. Același geam, aceeași odaie. În loc de măsuța de azi, era un pat.


Își lăsase capul pe pieptul lui. El se juca în părul ei castaniu și buclat. Știa că dimineața vine curînd și iubirea lor se va spulbera în primele raze de soare. Veșnicia pătrunse în cameră. Urma să-i spună să nu plece. Dar nu putea fi atât de egoistă. Era atât de pură și curată încât durerea acelei slăbiciuni o tăiau din interior. Iar el o pivea. O privire nemuritoare care urma s-o întipărească pe multă vreme în mintea lui, ca un sculptor de nimfe mitologice. Această zeiță, cu ochi albaștri...

Și-a aruncat din nou privirea peste hârtia goală și parcă îi apăreau în ochi ultimile ei rânduri.

 „Primul cuvânt al cărților tale va începe cu mine. Cu mine va sfârși ultima ta inspirație. Ultimul te iubesc l-am citit în ochii tăi. Dar nu l-am auzit. Mă iubești? ”
Nu a mai văzut-o niciodată. Nu i-a scris niciodată. 30 de ani a fost chinuit de lumina lunii să o uite. Blestemat de dragostea ei.
A început să scrie:
„Era o noapte cu lună plină. 
O lună dintre acele, dacă întinzi mâna spre cer,
 îți pare că o vei atinge...”





**************************************************************************

He stood at the round table, under the lonely glass of the room with his pen in his hand. The pale sheets, beaten by the autumn light passing through the glass, were supporting the writer's dried fingers, which were trying to inspire something. Everything were starting with a word, but this time not any inspiration  came in his mind. He stared at the burnt yellow leaves of the maple trees and remembered her.

The night was shrouded by the light of the moon. The same window, the same room. Instead of today's table, there was a bed.

She left her head on his chest and looked at him. He was playing in her hazel and curly hair. She knew that the morning would come soon and their love would be shattered in the first rays of sunshine. The room was filled with Eternity. She was about to tell him not to leave. But she could not be so selfish. Her heart was so pure  that the pain of this weakness, cut her from the inside. And he was staring at her with composure. He was looking at her with lovely eyes, to engrave her in his mind, for a long time, like a sculptor of the mythological nymphs. This Goddess, with blue eyes ...

He glanced again at the empty paper and seemed to see her last lines.
 "The first word of your books will begin with me. Your last inspiration will end with me. I have read in your eyes the last „I love you”. But I had not heard it ever. Do You love Me?"
He never saw her again. He never wrote her the answer. 30 years was tormented by the moonlight to forget her. Cursed by her love.

He began to write: 
"It was a full moon night. A moon of those, if you stretch your hand to heaven, you would be able to touch it ..."