Am luat-o pe cai gresite

Cred ca sunt cea mai talentata persoana la stricat relatii si ma si jelui de asta. Nu inteleg de ce mereu pun pe primu loc lucru oar apoi viata mea. Am impresia ca traiesc acelasi cosmar de ani intregi...alarma-serviciu...alarma-serviciu. Multe dimineti mi-am zis: Gata! DE AZI SUNT ALT OM! De azi voi incepe sa traiesc pozitiv, calatorii, muzica, filme, mancare sanatoasa, sport, prieteni, iubit...
Si ma trezesc ca sa plec la serviciu iar dupa el ma gandesc ca maine trebuie sa plec la serviciu...una si aceeasi.

Iubit nu am. Nu au rezistat in jurul meu. De fapt mint. Eu nu am rezistat langa ei. Viata de familie ma da gata si nu pot combina sentimentele partenerului cu dragostea de a lucra.

Am incercat sa dau o sansa. Mi-ai acceptat-o cu placere si cand am simtit ca ma pierd langa tine am zis STOP! Maine trebuie sa plec la serviciu. Am crezut ca o sa ma inveti tu sa traiesc departe de mine si felul meu carierist de a fi. Stiu ca ai incercat sa-mi dai aripi si m-ai aruncat sus in cer iar eu am zburat un pic si cand am privit in jos am cazut caci Maine trebuie sa plec la serviciu.

A trecut ceva timp de cand nu te-am vazut. Oare esti bine? Oare tu mergi la serviciu? Sigur! Dar dupa ora 18.00 el ramane acolo iar eu raman in el si dupa 18.00. Nu stiu ce era sa se primeasca. Poate am putea fi un cuplu daca Maine....nu...plec....la.....Ser..viciu.

Oare nu ai vrea, sa devii serviciul meu? Sa te iubesc pe tine, sa ma gandesc doar la tine, sa fac tot doar pentru tine, sa ma invat sa fac față provocarilor care mi le arunci, sa fiu punctuala, dedicata si organizata tie.

Am luat-o pe cai gresite. Trebuie sa ma intorc.

Cum mi-am pierdut emoțiile?

Am pierdut vremurile celor mai frumoase întîlniri, când stăteam în băncile școlii și scriam biletele de dragoste ca să le trimitem anonim iar apoi să vedem zîmbetul pe fața celui care l-a citit.
 Am pierdut bătăile inimii primului sărut și emoțiile primei întîlniri. Acum nici nu îți mai dai seama te-ai indragostit sau nu... sau pur si simplu persoana de langa tine este mai placuta sufletului ca restul.

 Acum nici nu mai exista acele 3 sau 4 luni de plimbari in parc, inghetate si micj pupicuri furate pe ascuns. Ne-am invatat sa fim directi pentru ca viata e prea scurta sa o pierdem pe alintaturi, emotii si timiditate. 2 saptamini si deja va cunoasteti " foarte aproape " si te gandesti ca te-ai grabit. Apoi cauti sa auzi acel " Te iubesc" magic plin de emotii rostit in soaptă la ureche, cand nu te astepti, undeva sub razele lunii, undeva unde doar bataile inimii ramin sunetul acelui moment. Dar asa si nu vine si daca va veni te gandesti "oare voi putea raspunde inapoi, sincer? "

Eu sunt obosita de la luru, el la fel... si tot ce ramine sunt acele cateva zambete aruncate unui film iar pupicul de noapte buna nici nu m-ai asteapta,  că cineva dintre noi adoarme primul.
Banal. Monoton. Simplu.

Diminetile imbraca aceleasi haine, grabiti ne trezim si plecam la serviciu fara sa ne mai uitam unul la altul si tacerea spune prea multe:
 ”- Iar esti supărată? Chiar așa tare îți palce să auzi macaroane pe urechi? Vii diseara înapoi?”
...Nu vin. Cu tine totul e simplu si clar  dar uneori nu inteleg, cand am trecut peste momentul cand privindu-te cu ochii mari, vei intelege ce vreau sa aud. Păi bine, de ce nu zic eu prima? Poate nici eu nu am ce spune si nici eu nu pot turna macaroane pe urechi mai ales cand sunt inca nefierte.

Banal. Monoton. Simplu. Si cand ma gandesc ca planificam atitea plimbări si intilniri in care vom trece prin fulgi si frigul de iarna, nopti nedormite vorbind la telefon, cadouri mici si mult semnificative pentru mine, si pupici furati pe ascuns in fata blocului. Apoi ar fi putut urma o seara romantica la teatru, cinema, restaurant, invitatia la un pahar de vin la tine acasa, muzica linistita, cuvinte dulci, atingeri ametitoare.... si o altfel de dimineata in care acest banal zilnic s-ar fi transformat intr-o altfel de caldura sufletului.

Poate inca nu este totul pierdut. Sau noi insine ne-am pierdut grăbindu-ne?

Profesorul vieții mele!

Atunci când ne aducem aminte de copilărie și școală, toți își amintesc de prima profesoară, de clasa I, de banca în care au stat și primul abecedar.

Eu când mă gândesc la școală, mereu îmi amintesc de rățuștele celea din carton pe un lac mare albastru tot din carton, care nicidecum nu se lăsau numărate, scăzute, adunate, si cât chin... Doamne, cât chin când mie îmi zbura mintea la joacă și soarele de afară. Curând se începea școala și acela era să fie ultimul meu an de joacă...

Dar simțeam ațintiți asupra mea acei ochi blânzi care se umpleau cu dezamăgire. Trebuia să-i fac mai fericiți, trebuia să-i fac mândri de mine. Și au început rățuștele una câte una să se adune în 2, în 3, în 7 și să se scadă în 4, în 3. Și au început literele să capete forme, silabele – fonetică, cuvintele-sens, poeziile-suflet, și micul pui de om-înțelepciune.

Ți-am dus dorul... un dor nebun să mă înveți doar pe mine. Îmi amintesc serile târzii de la măsuța mea de lucru, lampa albă care răspândea lumină și tăcere, cartea galbenă de gramatică a limbii române pentru dictări și glasul tău dulce rostinde cuvintele care se înșirau atât de caraghios pe foaie. Acelea erau unicile momente când erai doar a mea și nici un copil nu îți fura atenția. Nici acum nu m-am învățat să scriu frumos dar am înțeles că asta nu e atât de important în viață. Important este să știi să scrii corect.

Ești profesoara vieții noastre!
Recunosc cu respect către ceilalți, că nici un profesor nu a reușit să mă inspire așa cum ai reușit tu: dacă faci greșeli – taie, scrie răspunsul corect și mergi mai departe. Dacă nu știi - citește, caută răspunsuri! Și acea notă de severitate care atunci ne făcea să fim supărați pe tine, acum le înețelegem altfel. Noi nu eram simpli elevi, dar trebuia să fim cei mai buni elevi din școala vieții noastre. Pentru că suntem copii tăi. Și te iubim așa cum ai fost, cum ești, cum vei fi.

Îți mulțumim pentru toată libertatea care ne-ai dăruit-o și încrederea în noi. îți mulțumim pentru vise împlinite și susținere, pentru lecții și educație, pentru așteptarea continuă a întoarcerii acasă. Îți mulțumim pentru zâmbetul pe buze când plecăm și ne faci cu mâna de la poartă iar întorcându-te plingi. Îți mulțumesc în special că lîngă tine ne simțim aceeași copii inocenți.

La mulți ani drag prieten, profesor și mamă!

— celebrating my mom's birthday with Vera Eftodii.