Zeița din amintirile unui scriitor

Stătea la masa rotundă, ascunsă sub geamul singuratic al odăii, cu pixul în mînă. Foile palide, bătute de lumina toamnei ce străbătea prin geam, încercau să inspire ceva. Totul începea cu un cuvânt, dar de data aceasta nu-i venea în minte nimic. Privea la frunzele galbene arse ale arțarilor și își amintise de ea.
.. Noaptea aceea era învăluită de lumina puternică a lunii. Același geam, aceeași odaie. În loc de măsuța de azi, era un pat.


Își lăsase capul pe pieptul lui. El se juca în părul ei castaniu și buclat. Știa că dimineața vine curînd și iubirea lor se va spulbera în primele raze de soare. Veșnicia pătrunse în cameră. Urma să-i spună să nu plece. Dar nu putea fi atât de egoistă. Era atât de pură și curată încât durerea acelei slăbiciuni o tăiau din interior. Iar el o pivea. O privire nemuritoare care urma s-o întipărească pe multă vreme în mintea lui, ca un sculptor de nimfe mitologice. Această zeiță, cu ochi albaștri...

Și-a aruncat din nou privirea peste hârtia goală și parcă îi apăreau în ochi ultimile ei rânduri.

 „Primul cuvânt al cărților tale va începe cu mine. Cu mine va sfârși ultima ta inspirație. Ultimul te iubesc l-am citit în ochii tăi. Dar nu l-am auzit. Mă iubești? ”
Nu a mai văzut-o niciodată. Nu i-a scris niciodată. 30 de ani a fost chinuit de lumina lunii să o uite. Blestemat de dragostea ei.
A început să scrie:
„Era o noapte cu lună plină. 
O lună dintre acele, dacă întinzi mâna spre cer,
 îți pare că o vei atinge...”





**************************************************************************

He stood at the round table, under the lonely glass of the room with his pen in his hand. The pale sheets, beaten by the autumn light passing through the glass, were supporting the writer's dried fingers, which were trying to inspire something. Everything were starting with a word, but this time not any inspiration  came in his mind. He stared at the burnt yellow leaves of the maple trees and remembered her.

The night was shrouded by the light of the moon. The same window, the same room. Instead of today's table, there was a bed.

She left her head on his chest and looked at him. He was playing in her hazel and curly hair. She knew that the morning would come soon and their love would be shattered in the first rays of sunshine. The room was filled with Eternity. She was about to tell him not to leave. But she could not be so selfish. Her heart was so pure  that the pain of this weakness, cut her from the inside. And he was staring at her with composure. He was looking at her with lovely eyes, to engrave her in his mind, for a long time, like a sculptor of the mythological nymphs. This Goddess, with blue eyes ...

He glanced again at the empty paper and seemed to see her last lines.
 "The first word of your books will begin with me. Your last inspiration will end with me. I have read in your eyes the last „I love you”. But I had not heard it ever. Do You love Me?"
He never saw her again. He never wrote her the answer. 30 years was tormented by the moonlight to forget her. Cursed by her love.

He began to write: 
"It was a full moon night. A moon of those, if you stretch your hand to heaven, you would be able to touch it ..."

Înainte de somn imi imaginez că...

O zi banală din viața mea: alarma de dimineață, muzică, puțin mai ațipesc vreo 5 minute, aud gălăgie în camera de alături, pașii grei și somnoroși. Cu ce să mă îmbrac? Astăzi au spus ploi....care ploi? Cod galben de furtună, dar cine să-i creadă sau să-i înțeleagă? Ghete albe? - Ploi! Tricou? - Ploi, cămasă și sacou?- prea cald de dimineață... Dar cine mă vede la măsuța ceea de lucru?

Muncă, acasă, internet, vine-uri hazlii de pe instagram, messenger și discuții nonsens cu necunoscuți. Ar trebui să finisez de citit romanul „Ciuma” de Albert Camus care stă așa de jumate de an. Și chiar mii interesant ce s-a întîmplat cu toți oamenii și șobolnii din orașul francez?

Mii somn, plec la baie, iarăși mesaje de la necunoscuți
  „Salut, frumoas-o!”...

Îmi scrie el. Inima se zbate mai tare. Am așteptat asta de aseară. 

Mă sună!

"-Au mai rămas 41 de zile! Te rog ai răbdare. Mă voi întoarce și pentru tine las tot și rămân acolo."

Mă gândesc înainte de somn. Voi aștepta!

Dar gândurile înainte de culcare sunt altele...

Amintirile și iubirea seacă care a rămas în suflet pentru fostul. Pozele care vreau să le șterg dar încă mă leagă ceva de ele. Filmulețe în care ne zâmbeam și totuși simțeam că nu este reciproc. Și tu apari ca o ușă spre ceva nou. Încă stau cu mâna pe miner, s-o deschid? să trec pragul? cu ce o să vii tu în viața mea. Acum ești departe dar simt că timpul trece și panica în mine e tot mai mare. Acele dezamăgiri prin care am trecut nu aș vrea să mai trec o dată.
Cum mă voi trezi dimineața știind că ești la cîțiva km distanță și seara după serviciu vom sta împreună și vei aștepta de la mine un răspuns, o atitudine?  Cum să înțeleg ce vreau de fapt?
Oare de data asta timpul mă va ajuta?
Mă tem să nu fie prea târziu!..
Dar am nevoie de o îmbrățișare, de un suflet cald care îmi va spune încrezut: Totul va fi bine! Sunt aici! Sunt cu tine! Și nu voi mai pleca!
Iar eu să-mi las capul pe pieptul tău cu o răsuflare ușoară într-o seară târzie, și să mă gîndesc la cel care crește sub inima mea. 

Dacă trebuie să alegi...

Se spune că „Dacă trebuie să alegi între doi bărbați, alegel pe al doilea”, deoarece dacă îl iubeai pe primul, nu era să apară îndoiala dacă merită al 2 o șansă.

Totuși nu e chiar așa de simplu. Femeile iubesc stabilitatea și încrederea, iubesc să se sprijine de un umăr ferm care se va afla mereu alături. 

Femeile iubesc atenția, flori, ciocolate, scrisori de dragoste, DAR, le iubesc de la bărbatul de alături. Femeile iubesc barbații brutali care o vor numi „Prințesa mea”. Femeile iubesc bărbații care le spun că copii lor vor avea zâmbetul și ochișorii mamei. Femeile iubesc bărbații care știu ce vor, care merg la sacrificiu, dar totuși care rămân bărbați, în felul lor sensibil și îndrăgostit.

Din propria voastră experiență ați observat, și poate chiar v-ați întrebat de multe ori, DE CE? de ce atunci când ești singură, nimeni nu are nevoie de tine, și numai începe un admirator să se învîrtească în jurul tău.... că restul se aprind și încep și ei ca albinuțele să zumzăie, să te observe, să te invite la plimbări, sucuri și înghețată.

Și se întîmplă nedumerirea asta a femeilor „dar dacă mă voi plictisi?, dacă ceilalți sunt mai buni, mai frumoși, mai bogați, mă vor alinta mai mult? dacă cel cu care sânt acum se va plictisi elși eu vi rămâne singură și atunci nimeni nu se va mai interesa de mine? Eu, doar îmbătrânesc, pielea și corpul nu vor mai fi ca acum și îmi va fi mult mai greu să îmi găsesc pe cineva...” 

Panica asta, ne depărtează de persoana care o simțim aproape sufletului, deoarece intuiția feminină este așa o săgeată care nimerește din prima, însă rațiunea ei inhibată de dezamăgirea unei lumi bărbătești meschine, o duce în eroare. 

Nu vreau să aleg, nu vreau să mă gândesc că ar putea fi cineva mai bun, nu vreau să știu că aș putea să fiu mai fericită cu altul. Nu vreau să mă întorc în trecut sau să analizez amintirile frumoase care au fost... AU FOST!...

Vreau să fii unica mea realitate: acum ești așteptare, pe urmă  viitor.