Missing you

My precious Time is passing by.
Where am I? Where am I?
My Univers is falling down
And I can feel you`re not around.

Hot water flow upon my skin,
My sense for you became so thin.
Your smile, your eyes, and sure, your smell,
Made me sometime to feel so well.

Just let me in or go away,
And maybe we will meet someday.
Perhaps you'll want me back, for sure,
But Not my Love, Not any more!

 

Nostalgie înainte de 25

          Nimic în lumea asta nu ne poate distruge, dar ne putem distruge singuri tânjind mereu după lucrurile pe care nu le mai avem - şi gândindu-ne tot timpul la ele.

 (romanul Pe aripile vântului de Margaret Mitchell)

  Iată că am ajuns și aici. Când mă gândesc, 25 de ani...25. A trecu o treime din viața mea și când întorc capul peste umăr nu-mi vine a crede. Nu a fost ușor de loc, și nici drum drept cu umbră și apă limpede la fiecare popas. Am mers și prin arșiță, și prin spini, și apă tulbure și urcușuri înalte și văi adînci în care m-am rostogolit... dar am ajuns pînă aici, și voi ajunge și mai departe. Cît de departe? Nu știu! Cît de sus? Tot nu știu!

 Am trecut pe lângă mulți călători care încercau să țină pasul alături de mine. Dar mereu, ridicând capul spre cerul care s-a lăsat peste mine, am văzut-o pe mama - ea îmi dădea cîte un pahar cu forță și cîte o felie de încredere. I-am simțit aproape pe toți ai mei, și cînd zic „ai mei” mă gânesc doar la cei care se numesc FAMILIE.
           Poate vîrsta asta îmi aduce o briză de melancolie, poate momentele care încă nu le-am realizat, dar acești 25 nu-mi mai aduc vise copilărești cu lumînări aprinse și gust de cremă de tort. Au venit și ei șchiopătînd și nedormiți. Am să-i primesc și am să-i cinstesc, nu ca boierii, dar ca un om de la sat, care privește cu ochii limpezi-cenușii în zare și spune: „mâine va fi mai bine, hai să muncim până mâine!”

          Și cînd m-a îmbrățișat singurătatea asta, de nu-mi mai dă drumul. S-a urcat în cap de obraznică ce-i. Și-i geloasă foc, că nu mă lasă nici să mă gîndesc la cineva dapoi încă să mă uit. 

          M-am ascuns sub umbrela celor 25 ca să văd doar picioarele și cărărușa pe care merg în fiecare zi în cautarea rostului. 

          Uneori mi-aș dori ca sufletul să gîndească iar inima să-și trăiască viața ei. Și atunci poate în 3 am fi mai fericiți. 

          Poate că ar fi fost bine să am lîngă mine și un partener, dar dezamăgirea și alte propietăți de intelect și deprinderi singuratică - nu mă lasă! Poate că îmi plac mie ochișorii ceia albaștri și intelgenți, dar lor nu le pasă de mine, așa că pentru ce să mă alin cu așteptarea și speranța?
        Și simt că mă înconjoară priviri atît de calde și inimi deschise iar eu nu le pot primi. Oare să mă fi pierdut în propriul întuneric? Oare mi-am scris eu un scenariu prea dramatic? Și cine poate să mă aducă spre lumină? 

         

Nu mi-a plăcut niciodată să adun cioburile sparte şi să le lipesc la loc, spunându-mi că vasul e nou. Ceea ce s-a spart, s-a spart; şi prefer să-mi amintesc cu plăcere de vasul întreg, decât să-l am înaintea mea şi să-i văd crăpăturile, tot restul vieţii mele.

Margaret Mitchell în romanul Pe aripile vântului

Nici mie nu mi-e dor de tine

În fiecare zi nici mie nu mi-e dor de tine. Nu mă gîndesc la tine. Nu vreau să mă interesez ce faci. Nu vreau să te văd. Nu vreau să te aud, și nici nu vreau să te sun.
Nu te visez nopțile. Nu spun lucruri frumoase despre tine. Nu plîng după amintirile cu tine.
Nu urmăresc pozele. Nu vizionez filmulețele. Nu țin contact cu prietenii comuni.
Nu mă dor vorbele aruncate asupra mea. Nu-mi pasă că ai profitat de înțelepciunea mea. Nu-mi pasă că m-ai jignit ca existență feminină.
Nu aștept să mă suni. Nu aștep sa-mi scrii. Nu aștept scuzele tale.


...Și nu spun adevărul

Otrava de pe buze

S-a otrăvit dintr-un sărut urzicător de meduză.
A cuprins-o cu tentaculele sale, a sorbit tot sufletul din ea și a lăsat-o să moară în adîncurile oceanului.
A crezut că va muri și a lăsat-o acolo, iar cînd ea dorea să plutească spre lumină, el iar o trăgea în jos. Nu o ținea cu nimic, dar o hipnotiza cu vise și speranțe.
 Apoi a plecat definitiv...
A stat așa multă vreme cu ochii aruncați spre insula de licăr albastru al suprafeței oceanice.
Apoi a văzut singurătatea plutind pe lîngă ea.
El a fost ultimul pe care l-a iubit. Într-un ocean întreg de apă se simțea ca într-un cavou. Cu toate că toată viața a trăit-o în apă, acum simțea că se îneacă. Lumina părea tot mai departe și mai departe. Nu avea unde să se scufunde mai tare dar se depărta de suprafață. A cuprins-o întunericul cu mîinile lui lipicioase ca smoala și miros depresiv.
A închis ochii de greutatea curentului rece care traversa tot trupul ei. A adormit în cavoul despărțirii în care simțea iar și iar pișcăturile acelui sărut urzicător, dar de fiecare dată tot mai palid și mai puțin veninos. Timpul și oceanul i-au șters urmele lăsate de nematociste. Acum era ceea ce și-a dorit: 1 la 1 cu apa, 1 la 1 cu întunericul, 1 la 1 cu sufltul ei.

Mica noastră seară împreună!

Mica noastră seară împreună, a început de dimineață. A fost o zi plină de lumina şi căldură cu toate că afară ploua. Gîndul că seara te voi ține de mînă, după atîta timp mi-a umplut micul meu univers depresiv cu soare. Am decis să mergem la teatru şi să savurăm o piesă pe placul meu. Nu ştiu de ce ai fi acceptat şi nu ştiu de ce tu ai venit cu inițiativa. Doar cîteva săptămîni în urmă mi-ai dat de înţeles că nu vrei  să exist în lumea ta, că dacă aş fi o iluzie ai uita-o ca pe un vis urît. Iar acum eşti altul, de parcă ceva te-a schimbat. Nu am avut aşteptări că mă vei săruta sau măcar mă vei ține de mînă.
Totuşi a fost o seară mică şi perfectă. Ne-am bucurat de glume bune şi ne-am amuzat pe seama actorilor. Ne-am plimbat împreună şi am mai pus la cale soarta Moldovei. Am trecut strada şi m-ai apucat strîns de mînuţă...știi că mă tem de străzile mari. Am ajuns în capătul drumului, am ajuns la finele serii...Un felinar și o stație de autobus.
Şi tot ce mi-a rămas este o bucățica din scena filmată pe ascuns şi zîmbetul tău...Acel zîmbet care mă face să ştiu că nu am greşit îndrăgostindu-mă de un bărbat ca tine. Acel zîmbet care l-am cunoscut la prima noastră întîlnire şi pozele cu ursul din muzeu. Zîmbetul care a acceptat răspunsul meu la întrebarea ta dacă vreau să fiu cu tine. Acelaşi zîmbet cînd am privit primul film împreună, cînd am ajuns în vacanţa de iarnă şi prima lecție de schiat cu domnul Жора... De atîtea ori am auzit acel zîmbet şi de fiecare dată la fel ca prima oară, fiindcă fiecare amintire alături de tine am trăit-o din nou şi din nou.
Acel zîmbet... și ce va fi mai departe? Doi cunoscuți și micuța seară împreună!

Se răceşte în suflet

Dancing on my OWN
La-ş fi întrebat din ce motiv i-a scris dar mă temeam ca ştiu deja răspunsul. Este prea indiferent față de mine ca să mă întrebe pe mine cum mă simt fiindcă este ea, atît de frumoasă şi fericită şi pe de-o parte eu - uscată şi plînsă de atîta dor. De ce i-ar fi scris ei? Pentru că o cunoaşte pe ea prea puțin şi pe mine prea mult. Fiindcă toate fetele sunt interesante şi încă nedescoperite iar eu atît de plictisitoare şi mă ştie de atîta timp. Poate i-ar fi scris şi mai multe dacă ar şti ca nu-i citesc mesajele. Dar sunt momente cind inima îmi dă impulsuri să intru să citesc anume atunci cind este o discuție proaspătă. Pentru că simte ea absolut toate semnalele care vin de nicăeri, că îl pierd. Poate şi ar fi ieşit cu ea dacă nu avea prieten pentru că chiar e frumoasă şi asta o recunosc fără nici o ură. Aş fi fost şi eu frumoasă dacă mă iubea cu adevarat şi era să înfloresc în fericire. Dar am intrat şi am citit.
O doreşte, nu în pat. O doreşte lingă el şi asta e mai dureros să ştii că încă nu s-a uscat parfumul meu de pe cămaşa lui şi deja o caută pe ea. 
Mi-a spus cîndva că mă iubeşte şi acum nu. Poate deja o iubeşte pe ea? Dar cu mine cum rămine? Eu ce fac cu dragostea pentru el, că doar nu pot să o împrumut altcuiva ca sarea la vecini. Trist...
Poate a trecut destul timp şi pentru mine ca să ...prostii... nu se poate... nu se poate... Iartă! Iar acum Respiră!... mâine e o nouă zi şi un nou început. La toate acestea mă voi gîndi mâine!...

Eu nu știu să iubesc ?...

Cineva mi-a reproşat că eu nu ştiu să iubesc.
- Ai inimă de gheața. Eşti o viperă fără sentimemte. Tu nu ştii să iubeşti, altfel îmi dădeai măcar o şansă...

Din motiv ca nu i-am împărtăşit aceleaşi sentimente de simpatie... Am ascultat atent toate reproşurile fără să scot un cuvînt sau o grimasă urîta.
Apoi l-am întrebat...

-spune-mi te rog atunci cum se numeşte atunci cînd persoana la care ții, îți întoarce spatele şi pleacă în altă locuință pentru un trai mai fastuos. Cum este atunci cînd te numeşte " Cel mai bun prieten" şi îți cere sfaturi despre fetele care îl înconjoară, cu care să iasă la plimbare, cu care să meargă în parc. Atunci cînd îți povesteşte despre cea cu care a petrecut o seară împreună  şi s-a simțit atît de bine... Cum se numeşte faptul că de față cu tine, flirtează şi îşi povestesc momentele vesele petrecute împreună iar tu stai deoparte şi încerci din răsputeri să zîmbeşti bucuriei lor. Cum se numeşte atunci cînd îți spune în fața că nu te suportă şi totuşi continui să-l ajuți, să-l susții, să-i fii alături în cele mai grele momente iar în schimb nu primeşti nici măcar un zîmbet. Cum se numeşte cînd te bagi cu tot cu cap şi mîini într-un lucru care nu ştii de unde să începi sau cum să-l termini pentru dînsul, ca să nu te creadă o proastă, ca el să fie odihnit şi să se relaxeze poate cu altele. Atunci cînd îți dă de înțeles ca un viitor comun nu va mai fi, dar în ochii tăi rămîne doar prezentul unor priviri şi saluturi reci. Cînd şansele la o nouă zi, un nou îneput...poate astăzi îmi va spune că mă iubeşte... se spulbera de dimineață cînd îl vezi cum caută femeia ideală în altele iar apoi îți reproşează că a pierdut şansa de a fi cu oricare din ele, căci au prieten şi încerci să-l consolezi că va apărea alta mai bună şi mai frumoasă. Acum spune-mi că eu nu ştiu să iubesc. 

Am înghițit un nod, am respirat tremurînd cu ochii cristalii şi am spus... dar eu nu pot să-l las fiindcă îl iubesc. Există iubire mai puternică decît atunci cînd eşti de acord să rămii prietenul său doar ca să-l ştii bine...
- Asta se cheamă umilință. Te laşi călcată în picioare, eu de mult mă întorceam şi plecam.
-Dar eu nici nu m-am gîndit să mă mişc din loc, asta se cheamă trădare. Eu nu îmi trădez iubirea. Alegerea pe care am făcut-o va rămîne cea mai bună alegere.  Eu ştiu că această întilnire a fost un  drum corect. Şi voi continua să cred în drumul meu pînă nu mă va distruge cu mîinile sale. Eu nu ştiu să iubesc? Tu mîine vei fugi în brațele alteia şi nici nu îți vei aminti de mine...  tu ştii să iubeşti?