A cuprins-o cu tentaculele sale, a sorbit tot sufletul din ea și a lăsat-o să moară în adîncurile oceanului.
A crezut că va muri și a lăsat-o acolo, iar cînd ea dorea să plutească spre lumină, el iar o trăgea în jos. Nu o ținea cu nimic, dar o hipnotiza cu vise și speranțe.
Apoi a plecat definitiv...A stat așa multă vreme cu ochii aruncați spre insula de licăr albastru al suprafeței oceanice.
Apoi a văzut singurătatea plutind pe lîngă ea.
El a fost ultimul pe care l-a iubit. Într-un ocean întreg de apă se simțea ca într-un cavou. Cu toate că toată viața a trăit-o în apă, acum simțea că se îneacă. Lumina părea tot mai departe și mai departe. Nu avea unde să se scufunde mai tare dar se depărta de suprafață. A cuprins-o întunericul cu mîinile lui lipicioase ca smoala și miros depresiv.
A închis ochii de greutatea curentului rece care traversa tot trupul ei. A adormit în cavoul despărțirii în care simțea iar și iar pișcăturile acelui sărut urzicător, dar de fiecare dată tot mai palid și mai puțin veninos. Timpul și oceanul i-au șters urmele lăsate de nematociste. Acum era ceea ce și-a dorit: 1 la 1 cu apa, 1 la 1 cu întunericul, 1 la 1 cu sufltul ei.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu