Profesorul vieții mele!

Atunci când ne aducem aminte de copilărie și școală, toți își amintesc de prima profesoară, de clasa I, de banca în care au stat și primul abecedar.

Eu când mă gândesc la școală, mereu îmi amintesc de rățuștele celea din carton pe un lac mare albastru tot din carton, care nicidecum nu se lăsau numărate, scăzute, adunate, si cât chin... Doamne, cât chin când mie îmi zbura mintea la joacă și soarele de afară. Curând se începea școala și acela era să fie ultimul meu an de joacă...

Dar simțeam ațintiți asupra mea acei ochi blânzi care se umpleau cu dezamăgire. Trebuia să-i fac mai fericiți, trebuia să-i fac mândri de mine. Și au început rățuștele una câte una să se adune în 2, în 3, în 7 și să se scadă în 4, în 3. Și au început literele să capete forme, silabele – fonetică, cuvintele-sens, poeziile-suflet, și micul pui de om-înțelepciune.

Ți-am dus dorul... un dor nebun să mă înveți doar pe mine. Îmi amintesc serile târzii de la măsuța mea de lucru, lampa albă care răspândea lumină și tăcere, cartea galbenă de gramatică a limbii române pentru dictări și glasul tău dulce rostinde cuvintele care se înșirau atât de caraghios pe foaie. Acelea erau unicile momente când erai doar a mea și nici un copil nu îți fura atenția. Nici acum nu m-am învățat să scriu frumos dar am înțeles că asta nu e atât de important în viață. Important este să știi să scrii corect.

Ești profesoara vieții noastre!
Recunosc cu respect către ceilalți, că nici un profesor nu a reușit să mă inspire așa cum ai reușit tu: dacă faci greșeli – taie, scrie răspunsul corect și mergi mai departe. Dacă nu știi - citește, caută răspunsuri! Și acea notă de severitate care atunci ne făcea să fim supărați pe tine, acum le înețelegem altfel. Noi nu eram simpli elevi, dar trebuia să fim cei mai buni elevi din școala vieții noastre. Pentru că suntem copii tăi. Și te iubim așa cum ai fost, cum ești, cum vei fi.

Îți mulțumim pentru toată libertatea care ne-ai dăruit-o și încrederea în noi. îți mulțumim pentru vise împlinite și susținere, pentru lecții și educație, pentru așteptarea continuă a întoarcerii acasă. Îți mulțumim pentru zâmbetul pe buze când plecăm și ne faci cu mâna de la poartă iar întorcându-te plingi. Îți mulțumesc în special că lîngă tine ne simțim aceeași copii inocenți.

La mulți ani drag prieten, profesor și mamă!

— celebrating my mom's birthday with Vera Eftodii.

Cuvânt de 5 octombrie!

Mititei, coftițe albe, mergem undeva spre Școală! Încă nu știm ce ne-așteaptă și ce am putea descoperi nou. Au zis cei mari că școala ne va prinde bine. Că vom ieși din școală Oameni și cărțile ne vor da răspunsuri la multe întrebări…

Stăteam între pereții albi ai clasei și o tablă maaaare ne urmărea pe toți ca un ecran. Și au început să apară pe verdele cela englez primele buchii frumoase, rotunde și înclinate elegant –  altceva nu înțelegem, ce scrie și ce ar însemna.  Am cunoscut-o pe ea, pictorița de litere și cifre iar acestea o ascultau în cel mai caligrafic fel.Nici nu am observant cum dintr-un boț moale de lut, ne-am modelat în adevărate statui ale înțelepciunii, plini de viața, ambiții și planuri. Ne-am pornit în lume cu capul sus cu pas încrezător,  uitând de profesorii noștri mereu învinuiți că ne dau atâtea Teme pentru Acasă. Ne priveau și ei cu emoții ascunse în ochii noștri speriați de necunoscut, și tot ei se mândreau de notele de zece, sau roluri jucate bine pe scenă.
Se spune că un profesor ține minte toți copii care i-a învățat pentru că în fiecare din ei a pus suflet și sănătate. Iar atunci când nu mai au vlagă, se retrag în căsuțele lor mici și modeste și deapănă în fața ochilor fiecare clopoțel zglobiu care prevestea un nou început de an școlar.

Felicitări tuturor profesorilor! Vă mulțumim pentru că ne-ați oferit înțelepciunea de a trăi, de a cunoaște, de a fi Oameni. Vă mulțumim pentru povețele voastre la care ne întoarcem repetat: „Nu învățați pentru note, dar pentru cunoștințe” căci notele așa și au rămas acolo într-un borderou uitat, dar bagajul cunoștințelor noastre l-am luat cu noi și cum l-am umplut în anii de școală așa și îl ducem pe umeri. Vă mulțumim pentru toată dragostea către toți copii,  pentru aripilie care ni le-ați dat, pentru fiecare bucurie a succesului nostru și pentru ochii înlăcrimați a primulu nostru zbor în lumea largă...Vă iubim și vă stimăm cosmic!

Zeița din amintirile unui scriitor

Stătea la masa rotundă, ascunsă sub geamul singuratic al odăii, cu pixul în mînă. Foile palide, bătute de lumina toamnei ce străbătea prin geam, încercau să inspire ceva. Totul începea cu un cuvânt, dar de data aceasta nu-i venea în minte nimic. Privea la frunzele galbene arse ale arțarilor și își amintise de ea.
.. Noaptea aceea era învăluită de lumina puternică a lunii. Același geam, aceeași odaie. În loc de măsuța de azi, era un pat.


Își lăsase capul pe pieptul lui. El se juca în părul ei castaniu și buclat. Știa că dimineața vine curînd și iubirea lor se va spulbera în primele raze de soare. Veșnicia pătrunse în cameră. Urma să-i spună să nu plece. Dar nu putea fi atât de egoistă. Era atât de pură și curată încât durerea acelei slăbiciuni o tăiau din interior. Iar el o pivea. O privire nemuritoare care urma s-o întipărească pe multă vreme în mintea lui, ca un sculptor de nimfe mitologice. Această zeiță, cu ochi albaștri...

Și-a aruncat din nou privirea peste hârtia goală și parcă îi apăreau în ochi ultimile ei rânduri.

 „Primul cuvânt al cărților tale va începe cu mine. Cu mine va sfârși ultima ta inspirație. Ultimul te iubesc l-am citit în ochii tăi. Dar nu l-am auzit. Mă iubești? ”
Nu a mai văzut-o niciodată. Nu i-a scris niciodată. 30 de ani a fost chinuit de lumina lunii să o uite. Blestemat de dragostea ei.
A început să scrie:
„Era o noapte cu lună plină. 
O lună dintre acele, dacă întinzi mâna spre cer,
 îți pare că o vei atinge...”





**************************************************************************

He stood at the round table, under the lonely glass of the room with his pen in his hand. The pale sheets, beaten by the autumn light passing through the glass, were supporting the writer's dried fingers, which were trying to inspire something. Everything were starting with a word, but this time not any inspiration  came in his mind. He stared at the burnt yellow leaves of the maple trees and remembered her.

The night was shrouded by the light of the moon. The same window, the same room. Instead of today's table, there was a bed.

She left her head on his chest and looked at him. He was playing in her hazel and curly hair. She knew that the morning would come soon and their love would be shattered in the first rays of sunshine. The room was filled with Eternity. She was about to tell him not to leave. But she could not be so selfish. Her heart was so pure  that the pain of this weakness, cut her from the inside. And he was staring at her with composure. He was looking at her with lovely eyes, to engrave her in his mind, for a long time, like a sculptor of the mythological nymphs. This Goddess, with blue eyes ...

He glanced again at the empty paper and seemed to see her last lines.
 "The first word of your books will begin with me. Your last inspiration will end with me. I have read in your eyes the last „I love you”. But I had not heard it ever. Do You love Me?"
He never saw her again. He never wrote her the answer. 30 years was tormented by the moonlight to forget her. Cursed by her love.

He began to write: 
"It was a full moon night. A moon of those, if you stretch your hand to heaven, you would be able to touch it ..."

Înainte de somn imi imaginez că...

O zi banală din viața mea: alarma de dimineață, muzică, puțin mai ațipesc vreo 5 minute, aud gălăgie în camera de alături, pașii grei și somnoroși. Cu ce să mă îmbrac? Astăzi au spus ploi....care ploi? Cod galben de furtună, dar cine să-i creadă sau să-i înțeleagă? Ghete albe? - Ploi! Tricou? - Ploi, cămasă și sacou?- prea cald de dimineață... Dar cine mă vede la măsuța ceea de lucru?

Muncă, acasă, internet, vine-uri hazlii de pe instagram, messenger și discuții nonsens cu necunoscuți. Ar trebui să finisez de citit romanul „Ciuma” de Albert Camus care stă așa de jumate de an. Și chiar mii interesant ce s-a întîmplat cu toți oamenii și șobolnii din orașul francez?

Mii somn, plec la baie, iarăși mesaje de la necunoscuți
  „Salut, frumoas-o!”...

Îmi scrie el. Inima se zbate mai tare. Am așteptat asta de aseară. 

Mă sună!

"-Au mai rămas 41 de zile! Te rog ai răbdare. Mă voi întoarce și pentru tine las tot și rămân acolo."

Mă gândesc înainte de somn. Voi aștepta!

Dar gândurile înainte de culcare sunt altele...

Amintirile și iubirea seacă care a rămas în suflet pentru fostul. Pozele care vreau să le șterg dar încă mă leagă ceva de ele. Filmulețe în care ne zâmbeam și totuși simțeam că nu este reciproc. Și tu apari ca o ușă spre ceva nou. Încă stau cu mâna pe miner, s-o deschid? să trec pragul? cu ce o să vii tu în viața mea. Acum ești departe dar simt că timpul trece și panica în mine e tot mai mare. Acele dezamăgiri prin care am trecut nu aș vrea să mai trec o dată.
Cum mă voi trezi dimineața știind că ești la cîțiva km distanță și seara după serviciu vom sta împreună și vei aștepta de la mine un răspuns, o atitudine?  Cum să înțeleg ce vreau de fapt?
Oare de data asta timpul mă va ajuta?
Mă tem să nu fie prea târziu!..
Dar am nevoie de o îmbrățișare, de un suflet cald care îmi va spune încrezut: Totul va fi bine! Sunt aici! Sunt cu tine! Și nu voi mai pleca!
Iar eu să-mi las capul pe pieptul tău cu o răsuflare ușoară într-o seară târzie, și să mă gîndesc la cel care crește sub inima mea. 

Dacă trebuie să alegi...

Se spune că „Dacă trebuie să alegi între doi bărbați, alegel pe al doilea”, deoarece dacă îl iubeai pe primul, nu era să apară îndoiala dacă merită al 2 o șansă.

Totuși nu e chiar așa de simplu. Femeile iubesc stabilitatea și încrederea, iubesc să se sprijine de un umăr ferm care se va afla mereu alături. 

Femeile iubesc atenția, flori, ciocolate, scrisori de dragoste, DAR, le iubesc de la bărbatul de alături. Femeile iubesc barbații brutali care o vor numi „Prințesa mea”. Femeile iubesc bărbații care le spun că copii lor vor avea zâmbetul și ochișorii mamei. Femeile iubesc bărbații care știu ce vor, care merg la sacrificiu, dar totuși care rămân bărbați, în felul lor sensibil și îndrăgostit.

Din propria voastră experiență ați observat, și poate chiar v-ați întrebat de multe ori, DE CE? de ce atunci când ești singură, nimeni nu are nevoie de tine, și numai începe un admirator să se învîrtească în jurul tău.... că restul se aprind și încep și ei ca albinuțele să zumzăie, să te observe, să te invite la plimbări, sucuri și înghețată.

Și se întîmplă nedumerirea asta a femeilor „dar dacă mă voi plictisi?, dacă ceilalți sunt mai buni, mai frumoși, mai bogați, mă vor alinta mai mult? dacă cel cu care sânt acum se va plictisi elși eu vi rămâne singură și atunci nimeni nu se va mai interesa de mine? Eu, doar îmbătrânesc, pielea și corpul nu vor mai fi ca acum și îmi va fi mult mai greu să îmi găsesc pe cineva...” 

Panica asta, ne depărtează de persoana care o simțim aproape sufletului, deoarece intuiția feminină este așa o săgeată care nimerește din prima, însă rațiunea ei inhibată de dezamăgirea unei lumi bărbătești meschine, o duce în eroare. 

Nu vreau să aleg, nu vreau să mă gândesc că ar putea fi cineva mai bun, nu vreau să știu că aș putea să fiu mai fericită cu altul. Nu vreau să mă întorc în trecut sau să analizez amintirile frumoase care au fost... AU FOST!...

Vreau să fii unica mea realitate: acum ești așteptare, pe urmă  viitor.

Missing you

My precious Time is passing by.
Where am I? Where am I?
My Univers is falling down
And I can feel you`re not around.

Hot water flow upon my skin,
My sense for you became so thin.
Your smile, your eyes, and sure, your smell,
Made me sometime to feel so well.

Just let me in or go away,
And maybe we will meet someday.
Perhaps you'll want me back, for sure,
But Not my Love, Not any more!

 

Nostalgie înainte de 25

          Nimic în lumea asta nu ne poate distruge, dar ne putem distruge singuri tânjind mereu după lucrurile pe care nu le mai avem - şi gândindu-ne tot timpul la ele.

 (romanul Pe aripile vântului de Margaret Mitchell)

  Iată că am ajuns și aici. Când mă gândesc, 25 de ani...25. A trecu o treime din viața mea și când întorc capul peste umăr nu-mi vine a crede. Nu a fost ușor de loc, și nici drum drept cu umbră și apă limpede la fiecare popas. Am mers și prin arșiță, și prin spini, și apă tulbure și urcușuri înalte și văi adînci în care m-am rostogolit... dar am ajuns pînă aici, și voi ajunge și mai departe. Cît de departe? Nu știu! Cît de sus? Tot nu știu!

 Am trecut pe lângă mulți călători care încercau să țină pasul alături de mine. Dar mereu, ridicând capul spre cerul care s-a lăsat peste mine, am văzut-o pe mama - ea îmi dădea cîte un pahar cu forță și cîte o felie de încredere. I-am simțit aproape pe toți ai mei, și cînd zic „ai mei” mă gânesc doar la cei care se numesc FAMILIE.
           Poate vîrsta asta îmi aduce o briză de melancolie, poate momentele care încă nu le-am realizat, dar acești 25 nu-mi mai aduc vise copilărești cu lumînări aprinse și gust de cremă de tort. Au venit și ei șchiopătînd și nedormiți. Am să-i primesc și am să-i cinstesc, nu ca boierii, dar ca un om de la sat, care privește cu ochii limpezi-cenușii în zare și spune: „mâine va fi mai bine, hai să muncim până mâine!”

          Și cînd m-a îmbrățișat singurătatea asta, de nu-mi mai dă drumul. S-a urcat în cap de obraznică ce-i. Și-i geloasă foc, că nu mă lasă nici să mă gîndesc la cineva dapoi încă să mă uit. 

          M-am ascuns sub umbrela celor 25 ca să văd doar picioarele și cărărușa pe care merg în fiecare zi în cautarea rostului. 

          Uneori mi-aș dori ca sufletul să gîndească iar inima să-și trăiască viața ei. Și atunci poate în 3 am fi mai fericiți. 

          Poate că ar fi fost bine să am lîngă mine și un partener, dar dezamăgirea și alte propietăți de intelect și deprinderi singuratică - nu mă lasă! Poate că îmi plac mie ochișorii ceia albaștri și intelgenți, dar lor nu le pasă de mine, așa că pentru ce să mă alin cu așteptarea și speranța?
        Și simt că mă înconjoară priviri atît de calde și inimi deschise iar eu nu le pot primi. Oare să mă fi pierdut în propriul întuneric? Oare mi-am scris eu un scenariu prea dramatic? Și cine poate să mă aducă spre lumină? 

         

Nu mi-a plăcut niciodată să adun cioburile sparte şi să le lipesc la loc, spunându-mi că vasul e nou. Ceea ce s-a spart, s-a spart; şi prefer să-mi amintesc cu plăcere de vasul întreg, decât să-l am înaintea mea şi să-i văd crăpăturile, tot restul vieţii mele.

Margaret Mitchell în romanul Pe aripile vântului