Înainte de somn imi imaginez că...

O zi banală din viața mea: alarma de dimineață, muzică, puțin mai ațipesc vreo 5 minute, aud gălăgie în camera de alături, pașii grei și somnoroși. Cu ce să mă îmbrac? Astăzi au spus ploi....care ploi? Cod galben de furtună, dar cine să-i creadă sau să-i înțeleagă? Ghete albe? - Ploi! Tricou? - Ploi, cămasă și sacou?- prea cald de dimineață... Dar cine mă vede la măsuța ceea de lucru?

Muncă, acasă, internet, vine-uri hazlii de pe instagram, messenger și discuții nonsens cu necunoscuți. Ar trebui să finisez de citit romanul „Ciuma” de Albert Camus care stă așa de jumate de an. Și chiar mii interesant ce s-a întîmplat cu toți oamenii și șobolnii din orașul francez?

Mii somn, plec la baie, iarăși mesaje de la necunoscuți
  „Salut, frumoas-o!”...

Îmi scrie el. Inima se zbate mai tare. Am așteptat asta de aseară. 

Mă sună!

"-Au mai rămas 41 de zile! Te rog ai răbdare. Mă voi întoarce și pentru tine las tot și rămân acolo."

Mă gândesc înainte de somn. Voi aștepta!

Dar gândurile înainte de culcare sunt altele...

Amintirile și iubirea seacă care a rămas în suflet pentru fostul. Pozele care vreau să le șterg dar încă mă leagă ceva de ele. Filmulețe în care ne zâmbeam și totuși simțeam că nu este reciproc. Și tu apari ca o ușă spre ceva nou. Încă stau cu mâna pe miner, s-o deschid? să trec pragul? cu ce o să vii tu în viața mea. Acum ești departe dar simt că timpul trece și panica în mine e tot mai mare. Acele dezamăgiri prin care am trecut nu aș vrea să mai trec o dată.
Cum mă voi trezi dimineața știind că ești la cîțiva km distanță și seara după serviciu vom sta împreună și vei aștepta de la mine un răspuns, o atitudine?  Cum să înțeleg ce vreau de fapt?
Oare de data asta timpul mă va ajuta?
Mă tem să nu fie prea târziu!..
Dar am nevoie de o îmbrățișare, de un suflet cald care îmi va spune încrezut: Totul va fi bine! Sunt aici! Sunt cu tine! Și nu voi mai pleca!
Iar eu să-mi las capul pe pieptul tău cu o răsuflare ușoară într-o seară târzie, și să mă gîndesc la cel care crește sub inima mea. 

Dacă trebuie să alegi...

Se spune că „Dacă trebuie să alegi între doi bărbați, alegel pe al doilea”, deoarece dacă îl iubeai pe primul, nu era să apară îndoiala dacă merită al 2 o șansă.

Totuși nu e chiar așa de simplu. Femeile iubesc stabilitatea și încrederea, iubesc să se sprijine de un umăr ferm care se va afla mereu alături. 

Femeile iubesc atenția, flori, ciocolate, scrisori de dragoste, DAR, le iubesc de la bărbatul de alături. Femeile iubesc barbații brutali care o vor numi „Prințesa mea”. Femeile iubesc bărbații care le spun că copii lor vor avea zâmbetul și ochișorii mamei. Femeile iubesc bărbații care știu ce vor, care merg la sacrificiu, dar totuși care rămân bărbați, în felul lor sensibil și îndrăgostit.

Din propria voastră experiență ați observat, și poate chiar v-ați întrebat de multe ori, DE CE? de ce atunci când ești singură, nimeni nu are nevoie de tine, și numai începe un admirator să se învîrtească în jurul tău.... că restul se aprind și încep și ei ca albinuțele să zumzăie, să te observe, să te invite la plimbări, sucuri și înghețată.

Și se întîmplă nedumerirea asta a femeilor „dar dacă mă voi plictisi?, dacă ceilalți sunt mai buni, mai frumoși, mai bogați, mă vor alinta mai mult? dacă cel cu care sânt acum se va plictisi elși eu vi rămâne singură și atunci nimeni nu se va mai interesa de mine? Eu, doar îmbătrânesc, pielea și corpul nu vor mai fi ca acum și îmi va fi mult mai greu să îmi găsesc pe cineva...” 

Panica asta, ne depărtează de persoana care o simțim aproape sufletului, deoarece intuiția feminină este așa o săgeată care nimerește din prima, însă rațiunea ei inhibată de dezamăgirea unei lumi bărbătești meschine, o duce în eroare. 

Nu vreau să aleg, nu vreau să mă gândesc că ar putea fi cineva mai bun, nu vreau să știu că aș putea să fiu mai fericită cu altul. Nu vreau să mă întorc în trecut sau să analizez amintirile frumoase care au fost... AU FOST!...

Vreau să fii unica mea realitate: acum ești așteptare, pe urmă  viitor.

Missing you

My precious Time is passing by.
Where am I? Where am I?
My Univers is falling down
And I can feel you`re not around.

Hot water flow upon my skin,
My sense for you became so thin.
Your smile, your eyes, and sure, your smell,
Made me sometime to feel so well.

Just let me in or go away,
And maybe we will meet someday.
Perhaps you'll want me back, for sure,
But Not my Love, Not any more!

 

Nostalgie înainte de 25

          Nimic în lumea asta nu ne poate distruge, dar ne putem distruge singuri tânjind mereu după lucrurile pe care nu le mai avem - şi gândindu-ne tot timpul la ele.

 (romanul Pe aripile vântului de Margaret Mitchell)

  Iată că am ajuns și aici. Când mă gândesc, 25 de ani...25. A trecu o treime din viața mea și când întorc capul peste umăr nu-mi vine a crede. Nu a fost ușor de loc, și nici drum drept cu umbră și apă limpede la fiecare popas. Am mers și prin arșiță, și prin spini, și apă tulbure și urcușuri înalte și văi adînci în care m-am rostogolit... dar am ajuns pînă aici, și voi ajunge și mai departe. Cît de departe? Nu știu! Cît de sus? Tot nu știu!

 Am trecut pe lângă mulți călători care încercau să țină pasul alături de mine. Dar mereu, ridicând capul spre cerul care s-a lăsat peste mine, am văzut-o pe mama - ea îmi dădea cîte un pahar cu forță și cîte o felie de încredere. I-am simțit aproape pe toți ai mei, și cînd zic „ai mei” mă gânesc doar la cei care se numesc FAMILIE.
           Poate vîrsta asta îmi aduce o briză de melancolie, poate momentele care încă nu le-am realizat, dar acești 25 nu-mi mai aduc vise copilărești cu lumînări aprinse și gust de cremă de tort. Au venit și ei șchiopătînd și nedormiți. Am să-i primesc și am să-i cinstesc, nu ca boierii, dar ca un om de la sat, care privește cu ochii limpezi-cenușii în zare și spune: „mâine va fi mai bine, hai să muncim până mâine!”

          Și cînd m-a îmbrățișat singurătatea asta, de nu-mi mai dă drumul. S-a urcat în cap de obraznică ce-i. Și-i geloasă foc, că nu mă lasă nici să mă gîndesc la cineva dapoi încă să mă uit. 

          M-am ascuns sub umbrela celor 25 ca să văd doar picioarele și cărărușa pe care merg în fiecare zi în cautarea rostului. 

          Uneori mi-aș dori ca sufletul să gîndească iar inima să-și trăiască viața ei. Și atunci poate în 3 am fi mai fericiți. 

          Poate că ar fi fost bine să am lîngă mine și un partener, dar dezamăgirea și alte propietăți de intelect și deprinderi singuratică - nu mă lasă! Poate că îmi plac mie ochișorii ceia albaștri și intelgenți, dar lor nu le pasă de mine, așa că pentru ce să mă alin cu așteptarea și speranța?
        Și simt că mă înconjoară priviri atît de calde și inimi deschise iar eu nu le pot primi. Oare să mă fi pierdut în propriul întuneric? Oare mi-am scris eu un scenariu prea dramatic? Și cine poate să mă aducă spre lumină? 

         

Nu mi-a plăcut niciodată să adun cioburile sparte şi să le lipesc la loc, spunându-mi că vasul e nou. Ceea ce s-a spart, s-a spart; şi prefer să-mi amintesc cu plăcere de vasul întreg, decât să-l am înaintea mea şi să-i văd crăpăturile, tot restul vieţii mele.

Margaret Mitchell în romanul Pe aripile vântului

Nici mie nu mi-e dor de tine

În fiecare zi nici mie nu mi-e dor de tine. Nu mă gîndesc la tine. Nu vreau să mă interesez ce faci. Nu vreau să te văd. Nu vreau să te aud, și nici nu vreau să te sun.
Nu te visez nopțile. Nu spun lucruri frumoase despre tine. Nu plîng după amintirile cu tine.
Nu urmăresc pozele. Nu vizionez filmulețele. Nu țin contact cu prietenii comuni.
Nu mă dor vorbele aruncate asupra mea. Nu-mi pasă că ai profitat de înțelepciunea mea. Nu-mi pasă că m-ai jignit ca existență feminină.
Nu aștept să mă suni. Nu aștep sa-mi scrii. Nu aștept scuzele tale.


...Și nu spun adevărul

Otrava de pe buze

S-a otrăvit dintr-un sărut urzicător de meduză.
A cuprins-o cu tentaculele sale, a sorbit tot sufletul din ea și a lăsat-o să moară în adîncurile oceanului.
A crezut că va muri și a lăsat-o acolo, iar cînd ea dorea să plutească spre lumină, el iar o trăgea în jos. Nu o ținea cu nimic, dar o hipnotiza cu vise și speranțe.
 Apoi a plecat definitiv...
A stat așa multă vreme cu ochii aruncați spre insula de licăr albastru al suprafeței oceanice.
Apoi a văzut singurătatea plutind pe lîngă ea.
El a fost ultimul pe care l-a iubit. Într-un ocean întreg de apă se simțea ca într-un cavou. Cu toate că toată viața a trăit-o în apă, acum simțea că se îneacă. Lumina părea tot mai departe și mai departe. Nu avea unde să se scufunde mai tare dar se depărta de suprafață. A cuprins-o întunericul cu mîinile lui lipicioase ca smoala și miros depresiv.
A închis ochii de greutatea curentului rece care traversa tot trupul ei. A adormit în cavoul despărțirii în care simțea iar și iar pișcăturile acelui sărut urzicător, dar de fiecare dată tot mai palid și mai puțin veninos. Timpul și oceanul i-au șters urmele lăsate de nematociste. Acum era ceea ce și-a dorit: 1 la 1 cu apa, 1 la 1 cu întunericul, 1 la 1 cu sufltul ei.

Mica noastră seară împreună!

Mica noastră seară împreună, a început de dimineață. A fost o zi plină de lumina şi căldură cu toate că afară ploua. Gîndul că seara te voi ține de mînă, după atîta timp mi-a umplut micul meu univers depresiv cu soare. Am decis să mergem la teatru şi să savurăm o piesă pe placul meu. Nu ştiu de ce ai fi acceptat şi nu ştiu de ce tu ai venit cu inițiativa. Doar cîteva săptămîni în urmă mi-ai dat de înţeles că nu vrei  să exist în lumea ta, că dacă aş fi o iluzie ai uita-o ca pe un vis urît. Iar acum eşti altul, de parcă ceva te-a schimbat. Nu am avut aşteptări că mă vei săruta sau măcar mă vei ține de mînă.
Totuşi a fost o seară mică şi perfectă. Ne-am bucurat de glume bune şi ne-am amuzat pe seama actorilor. Ne-am plimbat împreună şi am mai pus la cale soarta Moldovei. Am trecut strada şi m-ai apucat strîns de mînuţă...știi că mă tem de străzile mari. Am ajuns în capătul drumului, am ajuns la finele serii...Un felinar și o stație de autobus.
Şi tot ce mi-a rămas este o bucățica din scena filmată pe ascuns şi zîmbetul tău...Acel zîmbet care mă face să ştiu că nu am greşit îndrăgostindu-mă de un bărbat ca tine. Acel zîmbet care l-am cunoscut la prima noastră întîlnire şi pozele cu ursul din muzeu. Zîmbetul care a acceptat răspunsul meu la întrebarea ta dacă vreau să fiu cu tine. Acelaşi zîmbet cînd am privit primul film împreună, cînd am ajuns în vacanţa de iarnă şi prima lecție de schiat cu domnul Жора... De atîtea ori am auzit acel zîmbet şi de fiecare dată la fel ca prima oară, fiindcă fiecare amintire alături de tine am trăit-o din nou şi din nou.
Acel zîmbet... și ce va fi mai departe? Doi cunoscuți și micuța seară împreună!